Dreptul la oraș se oprește la bordură

Pentru o persoană este un pas obișnuit pe trotuar, pentru alta este sfârșitul traseului.

Dincolo de bordură se văd farmacia, stația de autobuz, curtea vecină. Totul e aproape, dar nu poți ajunge acolo singur. Orașul pare că lasă ușa întredeschisă, dar pune un zăvor invizibil în calea trecerii.

Pentru a înțelege cum funcționează acest zăvor, este suficient să ne imaginăm o persoană care folosește un scaun rulant. Ea trebuie mai întâi să își planifice mental traseul: unde poate coborî de pe trotuar, dacă accesul nu este blocat de mașini, dacă poate evita pavajul spart sau asfaltul deteriorat. Alegerea începe cu întrebarea dacă există o rută practicabilă.

Un astfel de drum schimbă treptat chiar viața. Întâlnirile trebuie amânate, plimbările renunțate, vizitele la medic coordonate cu cineva care poate însoți. Ne-am obișnuit să discutăm gropile ca pe un defect al amenajării urbane. Dar o fisură în asfalt poate interfera cu munca, tratamentul sau prietenia la fel de mult ca cel mai rău inamic. Un mic segment de stradă capătă putere asupra unor decizii umane majore.

Această putere este deosebit de vizibilă acolo unde denivelările obișnuite pentru majoritatea devin obstacole serioase. Roata se blochează într-o groapă, vârful bastonului intră într-o fisură, cadrelor de mers pierd stabilitatea. O persoană cu deficiență de vedere are dificultăți în a identifica din timp o adâncitură, iar un pieton vârstnic îi este greu să își mențină echilibrul și să găsească forțele pentru a ocoli obstacolul. Același trotuar oferă oamenilor grade complet diferite de libertate.

Situațiile care implică mobilitate redusă diferă, de exemplu: dizabilitatea, o accidentare temporară, limitările legate de vârstă sau necesitatea de a împinge un cărucior pentru copii. Cu toate acestea, în toate aceste cazuri, configurația străzii poate transforma un lucru simplu într-o operație care implică rude și trecători ocazionali. Acolo unde ar trebui să existe posibilitatea de a trece liniștit, apare necesitatea de a negocia, a aștepta și a cere ajutor.

Această dependență are o parte materială. Ocolirea și utilizarea transportului în loc de o scurtă plimbare necesită timp personal, iar însoțirea necesită ore libere ale unei alte persoane. Astfel apare o contabilitate invizibilă a inaccesibilității. Aceasta este rar luată în considerare atunci când se discută despre reparațiile străzilor, deși locuitorii plătesc zilnic aceste costuri prin propriile eforturi.

Uneori factura este deosebit de grea. Loviturile de marginile gropilor, blocarea roților și depășirea bordurilor înalte pot accelera uzura și duce la defecțiuni ale dispozitivelor auxiliare de mobilitate. Scaunul rulant, de care depinde autonomia persoanei, devine el însuși vulnerabil în fața mediului urban. Un tronson de drum nereușit poate duce la căutarea pieselor de schimb și a unui atelier.

După această căutare urmează cheltuielile: componente, manopera specialistului, transportul dispozitivului pentru reparații. Pentru o familie cu venituri mici, o astfel de necesitate poate deveni o povară insuportabilă. Banii trebuie găsiți din sumele economisite pentru alimente, medicamente și facturi utilitare. Cât timp scaunul rulant este defect, persoana poate pierde posibilitatea de a ieși din casă. Familia plătește din fondurile proprii pentru deficiențele unei străzi comune, iar membrul ei este forțat zile întregi la izolare.

Defecțiunea trăită rămâne cu persoana și după reparație. Înaintea următoarei ieșiri, trebuie evaluat dacă roțile vor rezista, dacă va fi posibil să se ocolească groapa, dacă va fi disponibil ajutorul. Chiar și un traseu cunoscut nu garantează liniștea. Ieri trecerea era liberă, azi a fost blocată. Dimineața băltoaca a putut fi evitată, seara ea ascunsese marginea gropii. Drumul cotidian cere o pregătire constantă pentru surprize neplăcute.

Exact din acest motiv, discuția despre mobilitate nu poate fi redusă la capacitățile fizice ale persoanei însăși. Organizația Mondială a Sănătății consideră dizabilitatea ca rezultat al interacțiunii dintre starea de sănătate și condițiile din mediul înconjurător. Mediul inaccesibil limitează participarea deplină la viața publică. Acest lucru permite să vedem în trotuarul prost una dintre barierele pe care societatea le poate elimina.

De aici rezultă și o altă scară a responsabilității. Dreptul la educație presupune posibilitatea de a ajunge la cursuri, dreptul la muncă – de a ajunge la locul de muncă. Accesul la asistență medicală depinde, printre altele, de drumul până la policlinică. Între dreptul consfințit și exercitarea lui se află o distanță perfect materială: de la intrarea blocului până la stația de autobuz, de la trecerea de pietoni până la ușa de intrare.

Această legătură este consolidată de articolul 9 din Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități. El prevede pentru statele participante măsuri pentru asigurarea accesibilității, inclusiv identificarea și eliminarea barierelor, și acoperă direct drumurile și transportul. Accesibilitatea este privită ca o condiție a vieții independente și a participării depline la aceasta.

În practică, o astfel de condiție este îndeplinită doar atunci când tot traseul este accesibil. Între o rampă convenabilă la intrare și un autobuz adaptat poate exista un cvartal impracticabil. Un singur bordură înaltă poate anula beneficiile celorlalte îmbunătățiri. Prin urmare, rampele individuale nu sunt încă suficiente pentru a considera orașul deschis pentru toți.

Acest aspect al deschiderii poate fi verificat printr-un exemplu simplu. O persoană este invitată la o sărbătoare urbană, dar poate ajunge acolo și se poate întoarce acasă pe cont propriu? Răspunsul arată cât de realizabilă este invitația. Într-o astfel de întrebare, incluziunea capătă un conținut concret: posibilitatea de a participa din proprie inițiativă, fără negocieri umilitoare cu fiecare obstacol.

Asigurarea acestei posibilități nu este ușoară. Serviciile municipale au bugete limitate, secțiuni de urgență și probleme acumulate. Dar tocmai limitările cer priorități clare, de exemplu, ce rută va fi făcută sigură prima, cine este responsabil pentru lucrări, când vor putea vedea locuitorii rezultatul. Fără aceste răspunsuri, așteptarea devine nedeterminată.

Iar așteptarea nedeterminată are un preț uman. Cât timp o barieră cunoscută rămâne ani de zile la locul ei, unii locuitori continuă să folosească orașul, alții plătesc pentru curse ocolitoare, repară scaune rulante sau rămân acasă. Problema etică apare chiar în distribuirea acestor pierderi. Inactivitatea afectează cel mai grav persoanele care au cele mai puține resurse pentru a o compensa.

Compensația devine adesea bunătatea altora. Un trecător ajută la ridicarea scaunului rulant, un vecin însoțește la magazin, o rudă își schimbă planurile. Un astfel de sprijin este valoros. Cu toate acestea, o persoană trebuie să aibă dreptul de a ieși „după pâine” fără a căuta un ajutor. Demnitatea este legată și de posibilitatea de a decide singur când să iei, unde să mergi și pe cine să rogi de sprijin.

Când o astfel de posibilitate nu există, oamenii devin mai puțin vizibili pe străzi. Și aici apare un cerc vicios: absența locuitorilor cu mobilitate redusă este interpretată ca absența nevoii de accesibilitate. Dar un trotuar gol nu spune nimic despre cei care nu au putut accesa-l. Nu poți judeca nevoia de un pod după numărul celor care au decis să înoate râul.

Acest cerc poate fi rupt dacă începem să ascultăm pe cei ale căror trasee se întrerup astăzi. Verificarea drumurilor către stații, magazine, școli și policlinici ar trebui făcută împreună cu persoane cu diverse tipuri de dizabilități și alți locuitori cu mobilitate redusă. Experiența lor ajută la identificarea obstacolelor invizibile dintr-o mașină și la stabilirea lucrărilor cu adevărat necesare.

Un trotuar bun rareori devine o atracție turistică. Dar datorită lui, o persoană ajunge la serviciu, se întâlnește cu prietenii, alege singură timpul pentru plimbare. Familiei nu îi mai trebuie să caute bani pentru repararea scaunului rulant după fiecare nouă groapă. În aceste lucruri obișnuite trăiește incluziunea: posibilitatea de a ieși din casă și de a ajunge unde ai decis, fără așteptarea umilitoare în fața bordurii.