Să nu vezi linia de finish, ci să o treci: cum o sportivă de elită cu boala Stargardt a redefinit regulile jocului

Marla Runyan a intrat în istoria sportului ca o figură unică, reușind să obțină rezultate de cel mai înalt nivel atât la Jocurile Paralimpice, cât și la cele Olimpice.

La vârsta de nouă ani, i s-a diagnosticat boala Stargardt – cea mai răspândită formă de degenerescență maculară juvenilă. Această afecțiune genetică distruge treptat vederea centrală, necesară pentru citit, recunoașterea fețelor și evaluarea detaliilor fine, dar, de regulă, păstrează vederea periferică. Pentru o atletă, acest lucru însemna că putea vedea clar suprafața pistei, mișcările și culorile din jurul ei, însă cifrele de pe cronometru, numerele de pe spatele adversarelor și chiar linia de finish se dizolvau adesea într-o pată oarbă din câmpul ei vizual.

Această stare diferă fundamental de orbirea totală sau de alergarea în întuneric. Câmpul vizual exista, dar accesibilitatea informației în cadrul lui era extrem de neuniformă. La nivel de elită, în probele de alergare pe distanțe medii și lungi, sportivul evaluează secundar poziția sa, viteza, riscul de coliziuni și acțiunile concurenților. Runyan a fost nevoită să se orienteze în acest sistem complex, bazându-se nu pe markeri vizuali tradiționali, ci pe canale alternative de percepție. A învățat să citească mecanica mișcărilor aleătorilor din apropierea ei, să se orienteze după sunetul respirației lor și să simtă impecabil ritmul propriului corp.

Acest подход a stat la baza ceea ce autorul articolului numește conceptul de „anti-antrenament”. În loc să încerce să compenseze lipsa vederii prin eforturi excesive sau să facă abstracție de limitare, Runyan a separat clar informațiile pe care se putea baza de cele de care pur și simplu nu dispunea. În proba cu obstacole, a dezvoltat un ritm fix de opt pași până la primul obstacol și trei între celelalte, transformând o sarcină vizuală într-una de memorie musculară și cronometrare. La Maratonul din New York, unde condițiile se schimbau constant, a folosit ajutorul unui ciclist care îi transmitea timpii intermediari și o avertiza asupra virajelor, în timp ce startul separat pentru femei i-a permis să numere pur și simplu participantele din grup pentru a își evalua poziția.

Runyan este descrisă adesea eronat ca având un parcurs liniar de la Jocurile Paralimpice la cele Olimpice, sugerând că primele sunt doar o etapă de pregătire pentru secunde. Totuși, realizările sale infirmă această ierarhie. După ce a câștigat numeroase medalii de aur la Paralimpiadele de la Barcelona și Atlanta, în diverse discipline, ea a ajuns ulterior în finala probei olimpice de 1500 de metri la Sydney. Aceasta dovedește că inteligența sa sportivă, pregătirea fizică și abilitățile de adaptare au rămas constant ridicate; singurul aspect care s-a schimbat a fost sistemul de clasificare și ansamblul de reguli din jurul său. Termenul de „juridic oarbă” a fost corect din punct de vedere medical, dar s-a dovedit un instrument prea grosolan pentru a descrie modul în care percepea lumea la viteză mare și cât de eficient gestiona datele disponibile.

Așa cum a menționat însăși sportiva în memoriile sale: „Nu văd linia de finish. O trec.”

Această frază ilustrează perfect esența metodei sale. Informația lipsă nu este recreată prin forța voinței, ci compensată prin reconfigurarea acțiunilor în jurul a ceea ce rămâne disponibil. Acest principiu depășește cu mult cadrele sportului de performanță. Persoanele cu degenerescență maculară, glaucom sau alte forme de pierdere a vederii centrale se confruntă zilnic cu provocări similare la trecerile de pietoni, în magazine sau la locul de muncă. Succesul în aceste situații depinde de aceeași abilitate: capacitatea de a identifica exact semnalelor cărora te poți încrede și momentul în care este necesar să apelezi la ajutor extern sau la dispozitive tehnice speciale.