Cât trebuie să aștepte o mamă ajutorul necesar pentru copil

În Moldova, mii de mame care cresc copii cu forme severe de dizabilitate sunt nevoite să aștepte ani de zile pentru numirea unui asistent personal.

În ciuda existenței unui program de stat care acoperă doar o mică parte dintre cei care au nevoie, familiile se confruntă cu dificultăți financiare și lipsa unei terapii accesibile, ceea ce le obligă să supraviețuiască la limită în așteptarea reformelor promise de autorități.

Poveste personală: o viață în așteptare

Elena, mamă singură a șapte copii, nu se poate angaja din cauza necesității îngrijirii non-stop a lui Alexandru, în vârstă de nouă ani. Băiatului i s-a diagnosticat autism, deficiență mintală severă și întârziere în dezvoltarea limbajului. Femeia subliniază că suspiciunile privind particularitățile de dezvoltare au apărut încă pe când fiul avea patru ani, din cauza hiperactivității și a lipsei vorbirii, însă stabilirea unui diagnostic precis a durat ani de zile. După ce a depus cerere pentru obținerea unui asistent personal în decembrie, Elena s-a pomenit pe o listă de așteptare, unde în fața ei mai figurează încă o sută cincizeci de persoane. Potrivit spuselor sale, unele mame așteaptă o decizie chiar și trei ani, ceea ce este inacceptabil, deoarece copilul are nevoie de ajutor aici și acum.

Perspectiva expertului asupra problemei diagnosticului

Psihologul clinic și analistul comportamental Olga Guzun, care ea însăși crește un adolescent cu autism și activează în acest domeniu de peste doisprezece ani, indică asupra barierelor sistemice. Ea explică faptul că teama de diagnostic îi face adesea pe părinți să amâne vizita la specialist până când școala o cere, ceea ce duce la pierderea unui timp prețios. În plus, experta atrage atenția asupra inegalității teritoriale și financiare: serviciile specializate sunt concentrate preponderent în Chișinău, iar locuitorii raioanelor îndepărtate nu au acces la ele. În același timp, terapia comportamentală ABA, al cărei cost poate ajunge la zece mii de lei pe lună, precum și ședințele cu logopedul, care costă două sute de lei pe oră, nu sunt recunoscute de stat ca tratament oficial.

Povara financiară și plățile de la stat

Familia Elenei supraviețuiește din indemnizațiile pentru copii, care se ridică la aproximativ șase mii de lei lunar. Din această sumă trebuie să achite serviciile comunale, să cumpere alimente, medicamente și materiale educative, care adesea nu ajung nici măcar pentru nevoile de bază și suplimentele speciale. În cazul refuzului asistentului personal, statul oferă o alternativă: indemnizația de îngrijire și însoțire în mărime de 2610 lei, plus ajutorul social, ceea ce în total poate ajunge la cinci mii de lei. Totuși, așa cum remarcă Elena, aceste mijloace nu rezolvă problema organizării supravegherii permanente a copilului.

Anvergura problemei și poziția instituției

Potrivit datelor Ministerului Muncii și Protecției Sociale, din aproximativ 13 500 de copii cu dizabilități din țară, circa 6500 au forme severe ale afecțiunilor, însă de serviciul de asistent personal beneficiază doar 1500 de persoane. Secretarul de stat al instituției, Vasile Cușca, explică faptul că menținerea celor 6250 de posturi existente costă bugetul 700 de milioane de lei anual. Pentru a asigura ajutorul pentru încă 3000–3500 de persoane necesitate, luând în calcul și reevaluarea obligatorie a statutelor, vor fi necesare suplimentar de la 350 la 400 de milioane de lei. La nivel local, primăria anunță pregătirile pentru deschiderea unui centru de zi pentru copii, deși funcționarii recunosc că acesta nu va putea înlocui complet asistentul pentru însoțirea la școală.

Perspective de rezolvare și speranțele familiilor

La Ministerul Muncii și Protecției Sociale asigură că, împreună cu Ministerul Finanțelor și Parlamentul, se examinează chestiunea extinderii programului. Până la sfârșitul anului se planifică luarea deciziei de a majora numărul de beneficiari ai serviciului până la 10 000 de persoane, dacă va fi posibilă găsirea finanțării necesare. Cu toate acestea, în timp ce mecanismele birocratice sunt în mișcare, mame precum Elena și Mihaila, care sunt nevoite să stea la băncile școlii împreună cu fiicele lor, continuă să spere. Copiii cu nevoi speciale nu își pot pune dezvoltarea și învățarea pe pauză în așteptarea alocării mijloacelor bugetare, iar următorul pas al autorităților va arăta dacă anii de așteptare se vor încheia, în sfârșit, cu un sprijin real.