Incluziunea în Rwanda: cum tradițiile locale și standardele globale modelează un mediu accesibil

Evoluția incluziunii: de la legendele rwandeze la universitățile moderne

Timp de peste trei decenii, Evariste Karangwa, care a ocupat funcția de decan al Facultății de Educație Incluzivă din cadrul Universității din Rwanda între 2014 și 2024, s-a dedicat dezvoltării unui mediu accesibil în țara sa. Parcursul său reflectă transformarea complexă a atitudinii față de persoanele cu dizabilități: de la segregarea colonială și entuziasmul postbelic, până la integrarea tradițiilor comunitare antice cu standardele globale privind drepturile omului. Astăzi, societatea rwandeză, bazându-se pe o experiență istorică unică, continuă să regândească rolul grupurilor vulnerabile, în ciuda noilor provocări, așa cum reiese din materialele publicației Debrief, pregătite cu participarea ilustratorului Kinanti Andini și a editorului Peter Torres Fremlin.

Moștenirea colonială și primii pași. Până la obținerea independenței, Rwanda s-a aflat sub administrația Germaniei (1885–1916), iar apoi a Belgiei (1916–1962). Administrațiile coloniale nu s-au ocupat practic de problemele dizabilității. Situația a început să se schimbe în 1962, când preotul belgian Joseph Fraipont (1919–1982) a fondat centrul HVP în Gatagara. Timp de peste patruzeci de ani, această organizație a rămas singura instituție care a oferit educație și reabilitare copiilor cu deficiențe fizice și senzoriale.

Renașterea postbelică și primele clase incluzive. La șapte luni după genocidul din 1994, autorul a fost desemnat să reconstruiască liceul Gahini, fondat în anii 1960 de misionarii anglicani. Instituția de învățământ era în ruine: lipseau clanțele, electricitatea și apa, mobilierul fusese ars de refugiați, iar din personal se întorseseră doar trei angajați. Primii 91 de elevi erau în stare de șoc. Curând, la școală s-a adresat un grup de pedagogi rwandezi cu dizabilități, direcționați de un soldat din Frontul Patriotic Rwandez. Acești specialiști nu putuseră primi o educație în țara lor în tinerețe și fuseseră duși de misionari în Kenya. Ei au recomandat insistent admiterea copiilor cu deficiențe de vedere. Soția autorului, Mary, i-a reamintit de experiența pozitivă a învățământului mixt de la Școala Sfânta Elena din Mbarara (Uganda), ceea ce l-a determinat să obțină sprijinul ministrului educației. La 11 februarie 1997, în școală au fost înscriși opt elevi nevăzători (patru băieți și patru fete). Pentru crearea sălii de resurse au fost folosite fondurile părinților și tradiția „umuganda” – o practică de ajutor reciproc. Ulterior, numărul elevilor cu dizabilități a crescut la 33 de persoane.

Memoria genocidului și atitudinea ambiguă a societății. În timpul evenimentelor dedicate memoriei victimelor genocidului, la Universitatea din Rwanda a avut loc un incident semnificativ. Unul dintre studenții cu dizabilități a întrebat despre soarta persoanelor cu deficiențe de dezvoltare în perioada acelor evenimente tragice. Moderatorul nu a putut oferi un răspuns, ceea ce a provocat o dezbatere aprinsă. S-a constatat că atitudinea luptătorilor „Interahamwe” față de victimele cu dizabilități a fost ambiguă. Pe de o parte, unii soldați guvernamentali cu probleme de sănătate și-au vărsat disperarea asupra pacienților centrului Frații Carității. Pe de altă parte, convingerile superstițioase ale miliției au salvat uneori viețile persoanelor vulnerabile: existau credințe că acești oameni sunt deja „pe jumătate morți”, că ucid doar „oamenii normali”, iar vătămarea unei persoane cu dizabilități va atrage un blestem, iar soția agresorului va naște un copil la fel.

Tradiții antice și stereotipuri lingvistice. În perioada precolonială, persoanele cu dizabilități ocupau adesea un loc respectat în societate. Folclorul rwandez a păstrat memoria consilierului orb al regelui Mibambwe I (secolul al XV-lea), pe nume Runukamisho rwa Muhiga rwa Nyamurorwa, precum și a regelui Yuhi III (1735–1766), care suferea de tulburări psihice, dar a devenit faimos ca poet înțelept. În secolul al XVIII-lea a trăit Rwugamo, a cărui elocvență a dat naștere proverbului „Umusazi arasara akagwa kw'ijambo”, care sugerează că nebunia poate duce la înțelepciune. Totuși, Mary a observat pe bună dreptate că figurile feminine cu dizabilități lipsesc aproape complet din aceste legende. Normele lingvistice reflectă, de asemenea, stigmatizarea istorică. În limbile bantu, pentru a desemna persoanele cu dizabilități, sunt folosite adesea prefixe specifice obiectelor neînsuflețite: în kinyarwanda „ikimuga” (obiect defect) și „akaragi” (făptură mică și mută), în swahili „kipofu”, în luganda „akasilu”. Organizațiile activiste emit recomandări de tipul „așa da, așa nu” pentru a controla utilizarea termenilor nepotriviți. Cu toate acestea, un studiu realizat de Giorgio Brocco în Tanzania arată că percepția acestor termeni de către persoanele cu albinism depinde de atitudinea celor din jur, nu doar de cuvintele în sine, deoarece în comunitățile africane este obișnuit ca oamenii să fie strigați după caracteristicile lor fizice.

Provocări moderne și standarde globale. În ciuda progresului înregistrat în treizeci de ani, educația incluzivă se confruntă cu dificultăți. Recent, s-a aflat despre închiderea programelor incluzive la liceul Gahini, ceea ce a stârnit ironia lui Wenny (pseudonim), una dintre primele opt absolvente nevăzătoare, care în prezent lucrează într-un departament guvernamental. În același timp, la nivel național, centrul HVP și-a extins rețeaua la șase filiale. Cercetările privind normele africane arată că perspectivele precoloniale au fost contextuale: așa cum subliniază Alexandra Morris (Egiptul Antic), Edwin Etieyibo și Odirin Omigbe (Nigeria), precum și Nelly Mwale (societatea Chewa din Zambia), stigmatizarea a coexistat cu grija comunitară. Autorul remarcă faptul că reformele moderne sunt adesea dictate de cerințele organizațiilor internaționale, care ignoră potențialul local. Excepție fac doar inițiativele care unesc eforturile școlilor și părinților cu sprijinul cititorilor, inclusiv noua contribuție a lui Andrew.

Parcursul de treizeci de ani al lui Evariste Karangwa demonstrează cât de profund se împletesc în Rwanda atitudinile culturale antice, moștenirea colonială și abordările moderne privind drepturile omului. Crearea unui mediu incluziv necesită nu doar copierea modelelor străine, ci și utilizarea atentă a resurselor interne ale societății. Istoria incluziunii rwandeze dovedește că o integrare autentică este posibilă doar în condițiile respectării tradițiilor locale și a participării active a persoanelor cu dizabilități însele, care astăzi nu doar că primesc o educație, ci și determină politica în acest domeniu, împărtășindu-și experiența unică cu colegii din întreaga lume, în cadrul unei rețele de distribuție care acoperă știri din peste 170 de țări.